Înaintea meciului cu Dinamo, Peluza Nord a Stelei a mers în cantonamentul băieților. E o practică de pe vremea legendelor asta, când ambele cluburi străluceau, alături de Știința și Rapid. Acolo, printre cântece și scandări triviale la adresa rivalilor de o viață, Mustață le-a zis așa: “Bateți Dinamo și nimic nu mai contează! Imediat, din spate s-a auzit: “Doar așa ne faceți fericiți”.
Cu prilejul Zilei Culturii Naționale, care a coincis cu omagierea a 170 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, președintele României a decorat niște cetățeni, fără a pronunța, măcar, numele poetului.
Irina Sanda Cajal, Carol W. König, Enikő Szenkovics, Dorin Coltofeanu, Marian Zidaru și Octavian Saiu sunt doar câțiva dintre cei distinși cu Ordine Naținale pentru Merite, cu grad de Cavaleri sau fără.
N-au trecut decât 3 zile din an și eu am dat deja peste cel mai ipocrit articol din 2020, în Republica. E scris de o jurnalistă de la Digi, înțeleg, Oana Zamfir.
Care Oana Zamfir “își cere iertare” de la mama ei pentru că, citez: “am încercat să ajung la tine şi nu am reuşit.” De ce? Care credeți că este motivul, ce anume poate împiedica un copil să răzbată la mama lui? Un uragan? O tornadă? Un cutremur? Neaaahhh. Nici măcar un avion deturnat, pe Oana a învins-o traficul, deși distanța până la părinții ei era de doar 160 de KM. Ia, fiți atenți aici ce copil perversache!
Am luat un cui în roată chiar înainte de Crăciun. Cum nu deschid nici măcar capota la mașini, pentru că sunt plin de figuri, eu doar le conduc, am tras-o pe dreapta în parcarea unui Mega Image și m-am deplasat unde aveam treabă cu taxi-ul.
La întoarcerea spre casă, caut pe Google “vulcanizare la domiciliu”, dau câteva telefoane, dar toți îmi zic că au tras deja obloanele de sărbători, iar un tip dus cu capul îmi zice că “ați sunat în Cluj, domnul meu”. Hai sictir, du-te dracu!
Mă surprinde să tot aud, după 30 de ani, că oamenii vor să afle adevărul despre Revoluție. “Vrem să știm ce s-a întâmplat!”
Mă scuzați, dar să ai încă speranța asta este de un infantilism teribil.
Am văzut că influencerii patriei au dat verdictul și în cazul alegerilor din Marea Britanie, unde înțeleg că a câștigat PSD-ul, așa zicea unul! Și normal că dacă a câștigat PSD-ul, electoratul britanic a devenit nefrecventabil. Doohhh.
Ce vedeți voi în poza de mai jos este dialogul unei jurnaliste de la Sky cu un votant laburist. Influencerii noștri ar trebui să știe că britanicii au nu doar cultura pub-ului, ci și cultură politică. Adică nu votează promisiuni sau pungi de la Lidl, ci doctrine, așa că la ei sunt familii care votează un partid din tată în fiu.
Era frig, mănene, în case, frig, pentru că partidul comunist, blestemat să îi fie numele, nu ne dădea căldură! Și nici apă caldă nu aveam. Lecțiile ni le făceam la lumânare, pentru că seara ne luau demenții și curentul. Telefonul mobil nu se inventase, așa că vorbeam între noi ca dinozaurii, la telefonul fix, pentru a stabili întâlnirea la un Brifcor. Cutiile de Coca Cola și Pepsi le vedeam doar prin reviste străine, la care nu aveam acces decât pe sub mână.
Știți cum suntem noi, românii din diaspora? Exact ca voi, cei din țară: veșnic nemulțumiți și ușor ipocriți. Am citit pe Adevărul zilele trecute următorul titlu:
<<Român alungat din Anglia de groaza vieţii din Londra: „Mulţi români de aici trăiesc traume, dar le e ruşine să spună”>>
Remus și Gabriela sunt o familie tânără, din Lugoj, care s-au întors în țară după numai 6 luni petrecute la Londra. El a muncit în construcții, ca necalificat, iar ea la un azil.
Bistrița, anii 90: o parte dintre câinii care au făcut deplasarea mănâncă gratis la hotelul unde mânca Dinamo: “Coroana de aur”, spunând că plătește colonelul Paraschiv. Adică, nea Nae.
După ce au mâncat aproximativ 100 de inși, vine șeful de sală la el. Ăsta, pe trotuar, afară, mort de beat, nu știa nimic. 300 de inși în spatele lui. Îl întreabă ăla de bani. Nea Nae începe să râdă și scoate buzunarele de la pantaloni pe afară. Erau goale. După care îl întreabă pe șeful de sală, cu vocea aia a lui: “Auzi, bă!? Dacă astea-s urechile, unde-i elefantul?
“Mă, ce plm, câmpie cât vezi cu ochii, iarbă verde, frumoasă, crudă, copaci înalți, flori colorate, un pârâu curge liniștit colea, dincolo sar peștii într-o baltă cristalină, păsărelele cântă, e soare, fără să fie însă prea cald, văd curcubeul, fără să fi plouat … nu înțeleg cum vine asta, pe legea mea … și totul e luminat, ce lumină, fraților, n-ați văzut așa ceva … e … morții mă-sii … ce minunăție jegoasă!