OAMENI. Și restul oameni. Morții mei!

E foarte important pentru mine ca voi să citiți textul ăsta. Pentru că eu mai mult decât să scriu, nu pot face.

Dar, dacă aș putea, dacă aș ști ce să fac, în primul rând, aș face-o cu inima deschisă cât Transfăgărășanul!

Am scris o carte. Bună, rea, nu contează, eu mi-am pus o parte din suflet în ea. E despre lucruri care cred eu că sunt esențiale în viață și care acum știu, la două luni de la lansare, că au ajutat, deja, câțiva oameni. Mărturie sunt cuvintele și faptele lor. Unul dintre acești oameni, un bărbat în toată firea, cu o familie frumoasă, mi-a spus că după ce a citit-o a simțit nevoia să își strângă soția și fetița în brațe, apoi și-a sunat părinții din țară și le-a transmis că vin toți 3 din Franța pentru a pleca, împreună, într-o vacanță. La câteva zile distanță, mi-a trimis poze de pe Transfagarașan. Zâmbeau toți, în timp ce eu lăcrimam. Am simțit că mi-am făcut treaba. Fie și dacă numai un om, un suflet, unul încercat, credeți-mă, fie și dacă numai un om am ajutat cu cartea mea, sunt împăcat.

Dintre toți prietenii apropiați și foști colegi din presă numai câțiva m-au ajutat să ajut și eu la rândul meu, adică să fac în așa fel încât ea să ajungă la public.

În sensul ăsta, cel mai mult a făcut un STRĂIN. Străin pentru că nu vorbisem cu el în viața mea, deci nu îl cunoșteam personal, ca pe alții.

Întâmplarea face ca străinul ăsta să fie o persoană publică. Jurnalist. Nume.

Numele e foarte greu să ți-l faci, extrem de greu să ți-l păstrezi și foarte ușor să ți-l compromiți. Primele două părți ai senzația că durează o viață, așa că în momentul în care ai dat chix, dacă se întâmplă, simți că tot ce ai făcut până atunci, toată munca ta și restul nopți nedormite au fost în zadar. Profesional, te-ai ruinat printr-un text.

Jurnalistul despre care vorbesc a scris despre mine și cartea mea chiar în două.

Vorbim despre un tip cult, cu cărți citite câte n-au ținut în mână mulți dintre noi toată viața, inclusiv la Tabinet și Macao, un jurnalist citat de alți grei ai presei, frecvent, Tolontan, spre exemplu, zicea despre el că e “singurul care poate cuprinde într-o singură frază o lume”, un reper, deci, chiar o autoritate, având în vedere personalitățile care îl urmăresc.

E, omul ăsta a decis să îmi întindă o mână. Motivul? Numai el îl știe cu adevărat.

De la restul? Oameni cu care am colaborat și care ar fi putut prăvăli și ei două-trei vorbe, acolo, într-un colțișor de text, pe Facebook, măcar, nu pe blogul lor de oameni importanți sau în ziar.

I-am înțeles, nu e nici un fel de problemă. Cartea e ușurică. Cătălin Tolontan trebuie să își conserve celebritatea, nu și-a permis să n-o onoreze menționând un nimeni în drum. De carte nu mai zic! La fel și un “prieten” de-ai mei, eseist, cu câteva mii de urmăritori pe pagină, care citează frecvent din Cioran. Cum naiba să își păteze faima, pomenindu-l pe Daniel Șendre!? E omenește, repet, am înțeles, au muncit mult să-și construiască imaginea, sunt oameni.

Și apoi sunt OAMENI. Răzvan Boanchiș, pentru că despre el scriu cu litere mari, mi-a oferit o lecție de viață, pentru care eu nu știu cum dracu să îi mulțumesc!

Ajutorul în viață vine, de cele mai multe ori, dinspre oameni de la care nu te aștepți. Despre toți trei am scris admirativ (și meritat) mereu , dar numai unul a simțit nevoia să îmi întoarcă, un pic.

Azi, citind al doilea text în care Răzvan mi-a pomenit gândurile, am realizat că e sigurul, de fapt, care mi-aș fi dorit să o facă. El însă a făcut mai mult, mi-a atins sufletul.

Iar eu, încă o dată, îi mulțumesc!

Și ca să înțelegeți și mai bine cine și-a riscat o carieră, scriind despre unul de la Corabia, iată!

Am un amic, îl numesc așa, deși mi-e ca un frate, fost jurnalist și el, care nu îl suportă pe Boanchiș. De câte ori venea vorba despre el în discuțiile noastre, amicul se întuneca la față. “Mamă, nu îi mai pronunța numele ăluia, că mor!”

Într-o zi am insistat: “Mă, înțeleg că nu îl suporți, dar de ce, totuși? Pentru că reacția ta e exagerată”. Moment în care mi-a răspuns:

“Ți-am zis deja că acum câțiva ani scria invers de ce scriam eu, sunt sigur că juca în tabăra cealaltă. Dar nu din cauza asta îl urăsc eu. Eu îl urăsc pentru că e bun, în morții lui! E bun rău!”

Atunci am înțeles, cu adevărat, ce înseamnă asta!

Răzvan Boanchiș e mai mult decât un maestru al cuvintelor, vedeți bine. E OM.

Iar eu sunt mândru că EL, și nu altcineva, mi-a pomenit cartea de două ori în scrierile sale.

E jurnalistul de care Adrian Păunescu s-a rugat să ii scrie în Flacăra, pe vremuri. E scriitorul care, în textul de ieri, zice despre cartea mea așa:

<<Cât umor, cât talent, câtă ebuliție sufletească există în “Să știi să fii”!>>

Mama a fost profesoară de Limba Română, eu am o facultate făcută la zi, am fost acceptat să scriu în ziare, am mai și citit câteva cărți la viața mea, în limba lui Shakespeare destule, dar sunt momente în care, atunci când îl citesc pe el,  în ziarul Național, deschid recunoscător admirativ cu ebuliție și DEX-ul. Morții mei!

Pe oamenii ăștia, din lumea voastră, să îi prețuiți toată viața!

You May also Like...

În poza asta minunată e HIDOȘENIA lumii
30/08/2019
Negoiță, înțelegi acum cine retrogradează Dinamo?
15/07/2019
Brigada Diverse la școală. Ce le faceți copiilor voștri?
11/09/2019
2 Comments
  • Reply
    Dana Ella
    29/08/2019 at 13:48

    Da, eu il citesc pe dl. Boanchis aproape cu religiozitate. E unul dintre preferatii mei. Dintre cei doar cativa. Il citesc pentru eruditie, umor si sinceritate. Am citit referirile la cartea pe care ati scris-o. Mai ramane sa dau de ea. E greu, sunt tot o biata diasporeza. 😉 Olteanca, la fel. Succes!

    • Reply
      Daniel Sendre
      29/08/2019 at 22:26

      Normal, oltenii sunt destepti, bancurile le-am scos tot noi, la deruta 😉

      Multumesc, la fel!

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: