Era frig, mănene, în case, frig, pentru că partidul comunist, blestemat să îi fie numele, nu ne dădea căldură! Și nici apă caldă nu aveam. Lecțiile ni le făceam la lumânare, pentru că seara ne luau demenții și curentul. Telefonul mobil nu se inventase, așa că vorbeam între noi ca dinozaurii, la telefonul fix, pentru a stabili întâlnirea la un Brifcor. Cutiile de Coca Cola și Pepsi le vedeam doar prin reviste străine, la care nu aveam acces decât pe sub mână.
E foarte important pentru mine ca voi să citiți textul ăsta. Pentru că eu mai mult decât să scriu, nu pot face.
Dar, dacă aș putea, dacă aș ști ce să fac, în primul rând, aș face-o cu inima deschisă cât Transfăgărășanul!
Trăiți, că de murit nu e nici o scofală! Mă adresez tuturor celor care au cochetat vreodată cu sinuciderea. Mă adresez, în special, tinerilor.
Tineri care cred că tot ce zboară se mănâncă, așa cum am crezut și noi, copii cu riduri, la vârsta lor.
Scriu asta după ce am văzut un video cu un puști de 22 de ani intrând cu vreo 200 Km pe oră într-un tir, staționat pe o autostradă din Germania. Și a făcut-o live, pe Facebook, cu mama lui acolo, în el, implorându-l “s-o asculte puțin”.